Înarmează-te cu dragoste şi vei fi al lui Hristos

 

Înarmează-te cu dragoste şi vei fi al lui Hristos
Lupta cu tine însuţi

Patimile

Lupta împotriva patimilor este o mucenicie continuă, dar
dulce, pentru păzirea poruncilor, pentru dragostea lui
Hristos.

Nu cumva te iei la ceartă şi cu Dumnezeu? Cel care
spune: “Eu am acest caracte, aşa m-am născut, am moştenit înclinaţii rele, în
aceste condiţii am crescut, prin urmare nu pot să mă îndrept…” este ca şi cum
ar spune: “Vinovat este nu numai tatăl şi mama mea, ci şi
Dumnezeu!”

Să te bucuri că greşeşti mereu, pentru că eşti mândră şi în felul acesta te smereşti. “Dumnezeul meu, să spui, aceasta sunt eu! Ajută-mă! Nimic nu pot să fac dacă nu mă ajuţi Tu.”

Când omul este sensibil, Dumnezeu nu îngăduie ca el
să-şi cunoască patimile dintr-o dată. Căci pe cel sensibil îl ispiteşte şi
diavolul şi-l aruncă în deznădeje: “De ce să ai această patimă? îi spune. De ce
ai făcut lucrul ăsta? Şi cum l-ai făcut pe acela? Deci nu te vei mântui.”. Şi
aşa poate sfârşi la psihiatrie.

Când nu vedem vreo sporire în nevoinţa noastră, înseamnă
că fie nu avem trezvie, fie Dumnezeu nu îngăduie să înaintăm mai mult, ca să nu
ne mândrim şi astfel să ne vătămăm.

Există trei stadii. În primul
stadiu, Dumnezeu dă bomboane şi ciocolată, fiindcă vede nevoia şi neputinţa
sufletului. În al doilea, El Îşi retrage puţin Harul Său pentru a ne înţelepţi,
pentru a înţelege omul ca fără ajutorul Său nu poate face nici cel mai mic
lucru, pentru a se smeri şi a simţi nevoia să caute scăpare la El. Al treilea
stadiu este o stare duhovnicească bună, permanentă şi statornnică. Dacă te afli
între al doile şi al treilea stadiu, înseamnă că înaintezi puţin, apoi uiţi de
neputinţa ta, Hristos îşi retrage Harul Său, te dezgoleşte de Harul dumnezeiesc,
îţi vezi din nou neputinţa şi îţi revii.

Dacă mi-ai fi spus că pe măsură ce înaintezi eşti mai
bine, m-aş fi temut, căci aş fi văzut că ai mândrie.

Să nu te descumpăneşti, nici să fii laşă, ci cu curaj
să-ţi prinzi patimile una câte una, începând de la cea mai mare.

Să presupunem că invidiezi: dacă te lupţi ca să nu
invidiezi, vei cultiva dragostea, bunătatea şi în acelaşi timp te vei izbăvi de
mânie, de osândire, de răutate, de întristare.

Sfântul Isaac Sirul scrie: „Nepătimirile nu înseamnă a
nu simţi cineva patimile, ci a nu le primi.”.

Să aducem în mintea noastră Judecata lui Dumnezeu şi să
nu uităm că vom fi judecaţi pentru păcatele pe care le-am făcut şi de care nu ne-am pocăit.

Dacă te doare când scoţi un spin din deget, cu atât mai
mult când dezrădăcinezi din lăuntrul tău o patimă! Apoi să mai ştii că omul când se străduieşte să taie o patimă, ispititorul pune piedici, iar omul se simte strâmtorat, aşa cum se simte demonizatul când i se citesc exorcisme, fiindcă se
dă o luptă, se razboieşte cu diavolul; apoi însă este slobozit.

Să-L pui pe Dumnezeu înainte! Să spui: „Cu puterea lui
Dumnezeu voi Încerca să mă îndrept”, ca să te ajute Dumnezeu.

Iubirea de
sine

Din iubirea de sine se nasc toate
patimile.

Patimile se dezrădăcinează uşor cât sunt
fragede.

Sprijin patimilor este mândria.

Iubirea de sine este a face pe plac omului tău vechi,
adică a-l iubi pe omul tău cel vechi. Şi lăcomia pântecelui şi egoismul şi invidia şi încăpăţânarea se trag din iubirea de sine.

Dacă omul amestecă egoismul său în tot ceea ce vrea, cum
să-L mai aibă şi pe Hristos? Dar dacă îşi lasă la o parte sinele său ca să aibă
ceea ce este mai important, adică pe Hristos, atunci le are pe
toate.

Atunci când spun să ne lepădăm sinele, înţeleg să scăpăm
de patimi, să ne dezbrăcăm de omul nostru cel vechi.

Din mâncarea fără gust să-L gustaţi pe
Hristos.

Iubirea de sine este şi dorinţa de a mânca sau a se
odihni cineva mai mult decât îi este necesar. Un lucru este dorinţa şi alt lucru este nevoia.

Toată temelia vieţii duhovniceşti aceasta este: să uit
de mine în înţelesul cel bun şi să mă gândesc la celălalt, să particip la durerea, la greutatea celuilalt. Să nu mă îngrijesc cum să scap de greutate, ci cum să-l ajut pe celălalt, cum să-l odihnesc.

Dacă te pui în situaţia celuilalt, atunci vei înţelege
ce îl odihneşte pe celălalt.

Iubirea de sine ne lipseşte de pace şi de
bucurie.

Focul dumnezeiesc îl poţi dobândi uitând de tine însăţi
şi gândindu-te la ceilalţi.

Dacă loveşti mândria, loveşti toate patimile şi vine
apoi înlăuntrul tău smerenia şi dragostea.

Şi celui smerit îi vin gânduri de mândrie, dar le ia în
râs, fiindcă se cunoaşte pe sine.

Dacă înţelegi că orice orice lucru bun pe care îl faci
este de la Dumnezeu şi că ale tale sunt toate neghiobiile pe care le faci,
atunci vei înceta să-ţi pui nădejdea în tine însăţi şi te vei izbăvi de
încrederea în sine.

Dorinţa de a plăcea oamenilor aduce nelinişte şi
tulburare.

Cel ce se bucură când îl laudă oamenii este batjocorit
de demoni.

Cel care se nevoieşte smerit nu întâmpină greutate în
nevoinţa lui.

Să te bucuri nu de cele pe care le urmăresc oamenii
lumeşti, ci de cele potrivnice acestora. Numai cu cele potrivnice aspiraţiilor lumeşti te vei putea mişca în spaţiul duhovnicesc. Vrei afecţiune? Să te bucuri atunci când nu ţi se dă importanţă. Cauţi tron? Aşează-te pe un scăunel. Cauţi laude? Iubeşte defăimarea, ca să simţi dragostea lui Iisus Celui defăimat. Cauţi
slavă? Iubeşte necinstirea, ca să simţi slava lui Dumnezeu. Iar când vei simţi slava lui Dumnezeu, te vei simţi fericit şi vei avea înlăuntrul tău cea mai mare bucurie dintre toate bucuriile lumii.

Urcuşul în viaţa duhovniceasă este precum urcuşul pe o
scară în spirală care nu are balustradă. Dacă urcă cineva fără să vadă pe unde păşeşte şi spune : “O, cât de sus am urcat! Şi unde voi ajunge încă!”, va păşi pe-alături şi va cădea.

Dacă te întorci către sine şi ajungi să te cunoşti, vei
vedea atât de multă urâţenie, încât tu singură o să te scârbeşti de
tine.

Sfântul Vasile cel Mare spune: “Lucrul cel mai important
este sa aiba omul poziţie înaltă şi cugetare smerită.”.

Trebuie să luăm foarte bine aminte să nu ne atribuim
harismele pe care ni le-a dat Dumnezeu, ci să-I mulţumim şi să ne îngrijim ca nu cumva să ne arătăm nevrednici de ele. Totodată, să ne doară pentru ceilalţi care nu s-au învrednicit să primească de la Dumnezeu astfel de harisme şi să ne rugăm pentru ei.

Când vedem pe vreun om având unele lipsuri, să spunem în
sinea noastră: „Dacă acesta ar fi avut harismele pe care mi le-a dat Dumnezeu, ar fi ajus acum sfânt, pe când eu nu le-am pus în valoare, şi pe deasupra Îl mai şi nedreptăţesc pe Dumnezeu, punând pe seama mea harismele pe care mi le-a dat.”.

Numai Dumnezeu judecă drept, fiincă numai El cunoaşte
inimile oamenilor. Noi, deoarece nu cunoaştem judecata dreaptă a lui Dumnezeu, judecăm „după înfăţişare”, din afară, şi de aceea greşim în judecata noastră şi-l nedreptăţim pe celălalt.

„Aşa cum apa stinge focul, spune Sfântul Ioan Scărarul,
tot astfel şi osândirea stinge Harul lui Dumnezeu.”

Omul, când ajunge într-o stare duhovnicească bună , pe
toate le vede curate, iar greşelile celorlalţi le îndreptăţeşte, în sensul cel bun, fiindcă le vede cu ochi dumnezeiesc, şi nu cu ochi omenesc.

Dacă îi vom îndreptăţi pe ceilalţi, nu-i vom mai
osândi.

Când omul ajunge să se bucure de sporirea celorlalţi,
atunci Hristos îi va da lui toată sporirea acelora, iar el se va bucura cât se vor bucura toţi ceilalţi la un loc. Şi atunci, fireşte, multă va fi şi sporirea şi bucuria lui.

Cei care-ţi îngroapă darurile invidiază darurile
celorlalţi.

Străduieşte-te să curăţeşti invidia p care o ai, ca să
devină invidie bună.

Întristarea

Să întoarcem mânia împotriva patimilor.

La început te mânii pe ceilalţi; după aceea, dacă te
nevoieşti, te vei mânia pe aghiuţă, iar la sfârşit vei ajunge să te mânii numai
pe omul tău cel vechi, pe patimile tale.

Dacă cineva îţi spune vreun cuvânt şi te jigneşte, să
nu-i răspunzi. Dacă taci, îl dezarmezi pe celălalt.

Bucuria este de la Hristos, întristarea este de la
diavol.

Să presupunem că omul face un păcat şi se întristează.
Dacă se întristează cu mărime de suflet pentru căderea lui, adică pentru faptul că L-a mâhnit pe Hristos, simte înlăuntrul său o durere dulce, fiindcă Dumnezeu îi presară în suflet dulceaţă şi mângâiere dumnezeiască. Această întristare este după Dumnezeu.

Întristarea cea după Dumnezeu este bucurie duhovnicească
şi aduce în suflet mângâiere, pe când întristarea care nu este după Dumnezeu aduce nelinişte şi ne duce în impas.

Cel ce se întristează din mărinimie ia sarcina asupra
sa; pe când cel ce se mâhneşte din egoism aruncă sarcina asupra altora, spunând că e nedreptăţit. Se simte atins în egoismul lui şi îşi bagă nasul în pământ, nu vorbeşte…

Trecerea bruscă de la bucurie la întristare de cele mai
multe ori este de la ispititor.

În clipele de cumpănă se vede puterea omului. Nu te
teme, nu intra în panică când întâmpini o greutate. Să ceri de la Dumnezeu să-ţi dea bărbăţie duhovnicească, ca să poţi înfrunta greutăţile cu curaj în nevoinţa duhovnicească, şi să te lupţi cu vitejie.

Dacă te mâhneşti pentru că ai probleme de sănătate, pe
toate să le primeşti ca pe nişte mari daruri de la Dumnezeu. Dumnezeu nu este nedrept. În Cer te va desfăta de multe; vei avea „pensie” mare, dacă nu o micşorezi tu singură prin cârtire.

Doxologia le sfinţeşte pe toate. Prin doxologie omul se
topeşte de recunoştinţă, înnebuneşte în sensul cel bun, toate devin sărbătoare pentru el. Îar când omul Îi mulţumeşte lui Dumnezeu, chiar şi pentru cele puţine, vine apoi binecuvântarea lui Dumnezeu atât de îmbelşugată, încât nu o poate suporta. Atunci nici diavolul nu mai poate sta acolo, ci pleacă.

Acela care are frumuseţea duhovnicească pe care o dă
virtutea străluceşte de dumnezeiescul Har. Căci omul, cu cât dobândeşte virtuţi, se îndumnezeieşte şi este firesc să strălucească, fiindcă este „trădat” de dumnezeiescul Har.

Smerenia

Lucrarea virtuţii este păzirea poruncilor lui
Dumnezeu.

Toate virtuţile se cultivă. Virtutea celorlalţi ne umple
de mireasmă şi pe noi.

Oglinda noastră sunt ceilalţi. În ei ne oglindim şi ne
vedem pe noi înşine, iar ei văd murdăriile noastre şi noi ne spălăm prin pilda
lor.

Dragostea cu smerenia, simplitatea cu discernământul
sunt însuşirile Sfinţilor. Dacă omul se sileşte pe sine cu discernământ să urmeze vieţuirea Sfinţilor, se sfinţeşte şi el.

Fur al virtuţilor este mândria.

Smerenia deschide porţile cerului şi vine în om Harul
lui Dumnezeu.

Cel smerit are toate virtuţile.

În cel smerit se odihneşte Duhul lui
Dumnezeu.

Maica Domnului, pentru smerenia ei, este cinstită ca a
doua în vrednicie după Sfânta Treime.

Dacă omul se smereşte, se poate ca într-un minut să fie
scăldat de Harul dumnezeiesc, să devină Înger şi să se afle în
Rai.

Dacă omul nu se smereşte, nu încape în Rai şi nici în
această viaţă nu-şi găseşte odihna.

Smerenie în faptă, nu numai în cuvinte.

Sfântul Isaac Sirul: „Cel cu adevărat smerit nu caută cu
mintea sa chipuri de a se smeri, ci este cu adevărat smerit cu
inima.”.

Când cerem de la Dmnezeu smerenie, să primim şi
smeririle.

Dacă vrei să te slobozeşti de patimi, leacul care-ţi
trebuie este să te mişti cu simplitate, cu smerenie, să primeşti, precum
pământul, şi ploaie, şi grindină, şi gunoaiele, şi scuipările. Smeririle venite
din afară, dacă le primeşti, te ajută să te slobozeşti foarte repede de omul cel
vechi.

Noi nu ne gândim că Dumnezeu, pentru a ne ajuta,
îngăduie ca fratele nostru să se poarte urât, şi atunci ne supărăm pe aproapele.

În mod normal ar trebui să fim recunoscători celui care
ne smereşte, căci el este cel mai mare binefăcător al nostru.

Când vedeţi pe o soră că se poartă şi vorbeşte urât, să
ştiţi că de cele mai multe ori pricina este rugăciunea pe care o faceţi. Adică fiindcă cereţi de la Dumnezeu să vă dea smerenie, dragoste etc., El îşi retrage puţin Harul Său de la acea soră şi atunci ea te umileşte şi te supără. În felul acesta ţi se dă prilejul să dai examene la smerenie şi la dragoste. Dacă te vei
smeri, te vei folosi. Cât despre sora aceea, ea va primi Îndoit Harul lui Dumnezeu, atât pentru faptul că Dumnezeu şi-a retras Harul Său, ca să vă încerce pe voi, cât şi pentru faptul că a fost umilită prin greşala ei şi şi-a cerut
iertare de la Dumnezeu. Aşadar, şi tu lucrezi la smerenie, şi sora ta devine mai
bună.

„Micşorează-te pe tine în toate şi faţă de toţi
oamenii.” Sf. Isaac Sirul

Egoismul

Egoismul aduce deznădejde, fiindcă cel egoist se încrede
în el însuşi, pe când cel smerit nădăjduieşte în mila lui
Dumnezeu.

Cel care se nevoieşte pentru sporirea duhovnicească nu
vede niciodată că a sporit, ci-şi vede numai căderile sale.

Omul duhovnicesc îşi dăruieşte dragostea mai întâi lui
Dumnezeu, apoi oamenilor, iar preaplinul dragostei îl dăruieşte animalelor şi întregii zidiri.

Dumnezeu ne „bombardează” cu dragostea Sa.

Dragostea noatra către Dumnezeu aduce cu ea dragostea
către aproapele, căci acela care se apropie de Dumnezeu se face aproapele tuturor oamenilor, precum Sfinţii. Iar în dragostea noastră către aproapele se ascunde marea noastră dragoste către Dumnezeu.

Oamenii sunt icoanele lui Dumnezeu.

Pentru a strânge cineva toată lumea în inima lui,
trebuie să-şi largească inima.

Este necesar să avem dragoste de mamă pentru
toţi.

Să cauţi îndreptăţire pentru neorânduielile şi lipsurile
celorlalţi.

Inima nu îmbătrâneşte niciodată.

Nobleţea

Acolo unde există nobleţe, lucrarea nu se face cu
zgomot, nu se face la vedere. De aceea acolo Se odihneşte Hristos şi acolo este binecuvântarea lui Hristos.

Nobleţea duhovnicească este superioritatea
duhovnicească, este jertfă. Un suflet nobil are pretenţii numai de la sine însuşi, iar nu de la ceilalţi. Se jertfeşte pentru ceilalţi, fără să aştepte răsplată. Uită tot ce dă, dar îşi aminteşte până şi cel mai mic lucru care i se dă. Are mărinimie, are smerenie şi simplitate, are lipsă de interes, cinste… le are pe toate.

Nobleţea duhovnicească este dreptate
duhovnicească.

Nobleţea se dobândeşte mişcându-te smerit, cu rânvnă
curată şi întotdeauna să te jertfeşti. Să cultivi sensibilitatea duhovnicească.
Să rămâi netulburată când altul te deranjează şi să te bucuri că eşti deranjată şi că nu deranjezi.

Omul fie devine un mic nobil, fie rămâne un
nefericit.

Cel mai nedreptăţit este Hristos.

Cei mărinimoşi au conştiinţa delicată şi sunt ajutaţi de
Dumnezeu.

Să dobândeşti simplitate în relaţia ta cu ceilalţi, ca
să nu te zăpăcească gândurile şi să te încurci. Când exprimi cu simplitate ceea ce simţi, şi tu te eliberezi, şi pe ceilalţi îi ajuţi.

Credinţa,
Dragostea…şi Nădejdea

Astăzi tot răul vine de la necredinţă.

Dacă Dumnezeu îngăduie să se întâmple un rău, înseamnă
că un lucru mai bun va ieşi din asta.

Cel care crede în Dumnezeu, nu se teme de
nimic.

Frica este binecuvântare de la Dumnezeu; este o
rânduială a lui Dumnezeu, ca să scapi întotdeauna la El prin
rugăciune.

Nădejdea şi încrederea în Dumnezeu sunt cea mai bună
asigurare.

Ca să-L iubeşti pe Dumnezeu, trebuie să crezi în el. Pe
măsura credinţei voastre vine şi dragostea.

Hristos a atârnat mântuirea oamenilor de
răbdare.

Bucuria dumnezeiască vine prin a da.

Copiii lui Dumnezeu nu lucrează nici pentru răsplata
cerească, nici pentru a primi bucurii duhovniceşti în această viaţă. Căci copiii nu sunt plătiţi de Tatăl lor, de vreme ce toată averea tatălui lor le aparţine. Altceva sunt darurile dumnezeieşti pe care le va dărui Dumnezeu ca un Părinte bun atât în această viaţă, cât şi în cea veşnică.

Bucuriile duhovniceşti sunt daruri ale lui
Dumnezeu.

Durerea duhovnicească este bucurie
duhovnicească.

Când nu uităm că menirea noastră aici, pe pământ, este
dobândirea Înpărăţiei lui Dumnezeu, atunci pătrunde în noi neliniştea cea bună.
Mai devreme sau mai târziu această nelinişte ne va strămuta sufletul în spaţiul duhovnicesc, unde va găsi oxigen din belşug, va prinde viaţă şi va zbura la înălţime.

Dă prilej celui înţelept şi mai înţelept vei
fi.

Cuviosul
Paisie Aghioritul – „Cuvinte Duhovniceşti”
Vol. V –
Patimi şi Virtuti
Ed.
Evanghelismos Bucureşti 2007

Părintele este asemenea unui grădinar

În familia sa, părintele este asemenea unui grădinar

Despre numărul de copii, locul şi ordinea lor în familie

D-na Viorica este mamă a cinci copii şi a constatat de-a lungul timpului că nici unul dintre copiii săi nu seamănă între ei ca fire sau ca manifestări; este interesată să afle dacă aşa se întâmplă şi în alte familii, şi cum ar trebui procedat din punct de vedere educaţional.

Când vorbim despre taina persoanei cultivată în taina iubirii, trebuie să ne referim şi la taina copilului. Teologul Oliver Clement, citat de părintele Vasile Gavrilă în lucrarea sa „Cununia – viaţă întru Împărăţie”, spune că „într-o perspectivă propriu creştină nu se poate spune că obiectivul căsătoriei este procreerea. O dragoste adevărată nu are obiectiv; este ea însăşi propria evidenţă. Dar atunci ea nu poate să nu fie fecundă, ca această fecunditate să servească pentru a lupta împreună, a primi împreună pe aproapele sau a aduce pe lume copii…”

Ştiinţa modernă se străduiește să planifice cât mai bine venirea pe lume a copilului într-o familie după prioritățile vieții cotidiene a celor doi soți (studii, carieră, bunuri materiale), neţinând cont că orice copil vine din darul lui Dumnezeu, la vremea cuvenită – cu fiecare nou copil din familie venind şi un nou înger păzitor, şi o binecuvântare în plus. De asemenea, Dumnezeu nu trimite unei familii mai mulţi copii decât poate aceasta creşte. Ca dovadă, sunt familii care numai după multă străduinţă în rugăciune primesc un copil, în timp ce în alte situaţii copii vin unul după altul. Sunt mame care se descurcă singure cu creşterea mai multor copiii, în timp ce în alte situaţii unul sau doi copii sunt crescuţi cu ajutor extins.

Nu de puţine ori sunt chiar mame creştine care primesc cu îngrijorare (şi cârtire uneori) vestea unei noi sarcini, uitând de purtarea de grijă a Domnului. Când, în accepţiunea familiei, un copil vine într-un moment nepotrivit (de pildă după un anumit număr de copii deja existent, după o naştere anterioară relativ recentă, prea curând de la Cununie, prea târziu ş.a.m.d.), acest fapt îi poate face pe părinţi să respingă în mod inconştient sau chiar conştient acel copil. A porni în viaţă cu „vina” de-a veni într-un moment nepotrivit pe lume îşi poate lăsa asupra unui om o amprentă dureroasă pentru tot restul zilelor sale, concretizându-se într-un nedesluşit sentiment al lipsei de valoare ca persoană. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi dacă părinţii sunt dezamăgiţi de sexul copilului lor, atunci când ei şi-au dorit băiat, dar iată că au o fetiţă, şi invers.

Vârsta copilului, locul ocupat în ordinea venirii lui pe lume va influenţa modul în care copilul va fi tratat de către familie. În lucrarea sa „Puncte de cotitură”, pediatrul T. Berry Brazelton apreciază că „cel mai mare dintre copii va fi întotdeauna special pentru părinţii săi” şi că această „calitate” este una foarte amestecată. Pe de o parte, primul copil suferă cel mai mult de pe urma lipsei de experienţă a părinţilor şi a greşelilor care decurg de aici. Pe de altă parte, ca prim născut, el va beneficia de o relaţie privilegiată cu părinţii săi, cu atât mai mult cu cât a fost dorit şi aşteptat. De multe ori, lui i se vor da şi responsabilităţi de a sta cu următorul copil, de a avea grijă de el, de a ajuta la treburile casei. Aceste fapte îi vor dezvolta sentimentul competenţei personale şi simţul responsabilităţii, trăsături care îl vor însoţi şi la maturitate.

Mai problematică este situaţia primului născut al familiilor cu mulţi copii. Dacă va fi supra-responsabilizat în a avea grijă de ceilalţi fraţi, nemaiavând suficient timp şi pentru nevoile sale de copil, este posibil ca el să nu îşi dorească pentru viitoarea lui familie prea mulţi copii. După cum, dacă el s-a aflat cu prioritate în centrul atenţiei familiei sale până la venirea următorilor fraţi, este probabil să dezvolte sentimente de gelozie, abandon, chiar şi egoism.

Când mama este însărcinată cu al doilea copil, pe lângă bucurie poate apărea şi un sentiment de îngrijorare, legat de diluarea ataşamentului dintre ea şi primul copil prin venirea următorului prunc, iar aceste sentimente puternice de ataşament dintre părinţi şi primul copil pot genera ulterior sentimente de rivalitate între fraţi.

În ceea ce-l priveşte pe cel de-al doilea copil, pediatrul T. B. Brazelton observa cum de multe ori acesta se plânge că pe el nu-l iubeşte nimeni, că el este întotdeauna „pe locul doi”. Acest fapt va fi şi mai dramatic dacă acest al doilea copil va fi mijlociul. Dacă părinţii nu se simt vinovaţi şi nici nu se lasă înduplecaţi de plângerile sale, în cele din urmă al doilea copil va realiza că şi el îşi primeşte partea sa.

A fi al doilea între trei fraţi (şi de acelaşi sex) poate fi într-adevăr problematic pentru găsirea propriei tale identităţi: nu eşti nici primul, creditat de părinţi cu autoritate şi răspundere, nici mezinul, care atrage asupra sa toata grija. Mulţi dintre fraţii mai mici devin competitivi şi se revanşează că sunt „pe locul doi”, înregistrând succese în raport cu ceilalţi fraţi. Aceşti copii, mijlociii, pot învăţa în plus să devină buni negociatori, conchide Brazelton.

De asemenea, a fi al doilea, în raport cu fratele mai mare, poate structura un profil de „rebel”. Studii efectuate pe această direcţie au indicat că preşedinţii, liderii de orientare tradiţională, conservatoare, sunt mai degrabă întâii născuţi în familiile lor de origine, în timp ce revoluţionarii, înnoitorii provin din familii în care au fost al doilea copil.

Copiii ce urmează după primul născut se vor simţi inevitabil într-o postură de inferioritate în raport cu „polul puterii” – fie şi numai pentru că, devansându-i ca vârstă biologică, acesta dispune de abilităţi şi achiziţii care în mod firesc sunt superioare. De aceea, fraţii mai mici au întotdeauna de învăţat de la fraţii mai mari. A fi al treilea sau al patrulea copil din familie presupune şansa de-a avea mai mulţi „mentori”.

Ultimul copil, mezinul familiei, dispune de multe avantaje, dar, dacă este hiper-protejat de atâţia „părinţi”, el poate ajunge leneş sau nesigur când nu este lăsat să se implice în sarcini şi responsabilităţi pe măsura puterii sale, ori poate ajunge un „răsfăţat’’, rămânând toată viaţa un imatur.

În cartea „Influenţa ordinii naşterii”, Cliff Isaacson şi Kris Radish, doi autori americani, au arătat şi ei că faptul de-a fi unicul copil la părinţi, de-a fi primul născut, al doilea, al treilea sau al patrulea născut determină o serie de trăsături de personalitate care se pot păstra pe tot parcursul vieţii noastre.

Realizând un fel de grafic al ordinii naşterii, autorii au identificat o serie de aspecte care pot fi de folos în educaţie. Şi anume:

-                     Copilul unic trebuie să facă faţă situaţiei de a fi singur; se joacă singur sau cu adultul, tinde să aibă prieteni imaginari, are nevoie de libertate şi timp pentru el, este organizat; atunci când nu e dependent de părinţi, se descurcă singur, pe cont propriu.

-                     Primul născut trebuie să facă faţă pierderii atenţiei în favoarea celui de-al doilea născut. El tinde să creadă că dragostea trebuie câştigată, că dragostea este condiţionată de comportamentul său.

-                     Al doilea născut trebuie să facă faţă neîncetat primului născut, aflat în căutarea atenţiei pierdute. Are impresia că ceilalţi pot face lucrurile mai bine decât el, de aceea devine perfecţionist în anumite domenii, dar nu şi în altele.

-                     Al treilea născut trebuie să facă faţă celui de-al doilea născut, care uneori îi poate întinde capcane, îl poate păcăli pentru a-l deposeda de o anumită jucărie, spre exemplu. De aceea, el tinde să se simtă vulnerabil. Neavând atuurile celor mai mari, se foloseşte de simţul umorului pentru a se descurca într-o lume în care ceilalţi pot deveni ameninţători.

-                     Al patrulea născut trebuie să facă faţă celui de-al treilea născut. Având atâţia fraţi înainte, el tinde să devină o persoană analitică, ce simte în sufletul ei că viaţa este o luptă şi că trebuie să te străduieşti din ce în ce mai mult pentru a reuşi.

Ordinea naşterii se reciclează în familiile numeroase, astfel că al cincilea copil va dezvolta trăsături de copil unic şi aşa mai departe. În familiile armonioase, ordinea naşterii poate fi greu sesizabilă, întrucât copiii nu trebuie să-şi dezvolte „strategii” deosebite de satisfacere a nevoilor lor, aşa cum simt nevoia într-o familie mai dezorganizată. Plecând de la relaţiile particulare din fiecare familie, copii îşi vor dezvolta propriile „strategii” de creştere.

Important pentru noi, părinţii, este să înţelegem că nu se poate pune semnul egalităţii între fraţi, nici ca mod de abordare şi nici ca aşteptări. Părintele trebuie să fie asemeni unui grădinar: un trandafir nu va fi niciodată un crin, şi cu atât mai puţin un ghiocel. Fiecare floare are frumuseţea sa, timpul său de creştere şi înflorire, nevoile sale de căldură, apă, lumină…

Psiholog Irina Constantinescu

Material apărut în nr. 21 din “Familia Ortodoxă”

Căsătorie şi Cruce – Arhimandritul Emilian Simonopetritul

Sfinţii Ioachim şi Ana, părinţii Maicii Domnului

Viaţa nu este benchetuială, aşa cum cred unii care ajung la nuntă şi apoi cad din cer pe pământ. Nunta este o mare întinsă care nu ştii ce-ţi scoate în cale. Te căsătoreşti cu persoana ce-ai ales-o cu frică şi cutremur, cu multă luare-aminte şi după un an, doi ani, cinci ani îţi dai seama că şi-a bătut joc de tine.

Este o concepţie greşită să credem că nunta este calea în care trebuie să căutăm fericirea noastră, refuzul Crucii. Bucurie în căsătorie este atunci când bărbatul şi femeia pun împreună umărul şi înaintează spre urcuşurile vieţii. „Nu aţi suferit? Nu aţi iubit”, spune un poet. Numai cel ce suferă poate iubi cu adevărat. De aceea suferinţa constituie element de bază în căsătorie. „Nunta – spune un filosof şi poet antic – este o lume înfrumuseţată de nădejde şi călită de necazuri”. După cum în foc se căleşte oţelul, tot aşa şi omul se oţeleşte în căsătorie, în focul greutăţilor vieţii. Când priveşti nunta din afară, toate îţi par miere şi lapte, toate îţi surâd. Când te apropii însă, ai să vezi câte clipe grele ascunde.

„Nu este bine să fie omul singur”, zice Dumnezeu. De aceea i-a pus alături un tovarăş, un ajutor pentru toate împrejurările vieţii, mai cu seamă pentru luptele credinţei, căci pentru a-ţi putea ţine credinţa, trebuie să suferi mult. Dumnezeu trimite Harul Său tuturor, însă numai atunci când suntem noi dispuşi să răbdăm şi să suferim. Unii îndată ce dau de greu, dau bir cu fugiţii. Uită şi de Dumnezeu şi de Biserică. Dar credinţa, Dumnezeu, Biserica nu sunt cămaşă pe care o lepădăm îndată ce ne-au cuprins sudorile.

Prin urmare, nunta este o călătorie întretăiată de necazuri şi bucurii. Când necazurile îţi par grele, adu-ţi aminte că Dumnezeu este cu tine. El va ridica crucea ta. El te va încununa.

Traducere de Gherontie Monahul, din „Aghios Minas”, periodicul mitropoliei Kastoriei, nr. 41/2009

CU CIOBUL MINŢII MELE

de Virgil Maxim - (1923-1997)

Doamne,
m-am apucat să car Lumina Ta
cu ciobul minţii mele
în bojdeuca mea.

Şi... nu ştiu ce-am făcut
fiindcă,
din ziua
şi chiar din ceasu-n care-am început,
i se cojesc pereţii
şi cade toată tencuiala ei de lut !Doamne,
m-am apucat să car Lumina Ta
cu ciobul minţii mele...
Şi-acum, zidirea mea,
pe Stâlpii-Înţelepciunii o-nnoiesc
şi-aşez Icoană,
Chipu-Împărătesc,
Al Celui-ce-a-făcut,
cu darul Lui,
Din ciobul minţii mele
Tron Ceresc !

PRINCIPII SPIRITUALE PENTRU VIAŢA SEXUALĂ ÎN CĂSNICIE

din “UN SINGUR TRUP – Aventura mistică a cuplului”
MICHEL PHILIPPE LAROCHE
EDITURA „AMARCORD”
Timişoara, 1995

Nu e lipsit de dificultate să abordăm în mod direct şi pozitiv un subiect cum e acela al relaţiilor intime din cadrul vieţii conjugale, fără a-l şterge mai întâi de praful prejudecăţilor şi tabuurilor care îl opacizează. Conform Tradiţiei Bisericii Ortodoxe, unirea trupească dintre bărbat şi femeie reprezintă unul dintre semnele vizibile ale stării comuniunii sufleteşti. În cadrul căsniciei, dorinţa trupească îşi pierde pseudo-autonomia instinctiv legată de cădere, sublimându-se prin fidelitatea faţă de cel iubit.

Marea deosebire dintre cuplul căsătorit şi cei care trăiesc o viaţă aparent liberă este aceea că, între cei căsătoriţi, sufletul este cel care comandă dorinţa trupească. „Vreau să mă unesc cu acela (aceea) pe care îl (o) iubesc”. În al doilea caz, dorinţa e cea care comandă sufletului. „Îmi place acest bărbat sau această femeie. Mi-l (o) doresc”. Aici nu e vorba de nici o comuniune spirituală profundă, în care fiinţa să se implice pe de-a întregul.

Termenul modern de „aventură” defineşte cum nu se poate mai bine o asemenea relaţie, precum şi caracterul ei  pasager, întâmplător. Deci, pentru a aborda cu bună chibzuinţă problema relaţiilor sexuale din cadrul mariajului, e deosebit de important să ne aşezăm în contextul gândirii patristice, pentru a înlătura o primă ambiguitate: să fie oare lăsată împreunarea intimă din căsnicie, în primul rând, dacă nu chiar exclusiv, în vederea procreării?

Dacă răspunsul se vădeşte a fi pozitiv, atunci întreaga viaţă intimă a cuplului, în cel mai fericit caz, ia forma unui pogorământ, a unei dispense, iar în cel mai rău caz, intră direct sub imperiul păcatului. Astfel, viaţa intimă a cuplului se transformă într-o „mecanică” procreativă, în care spontaneitatea e interzisă, iar orice act de tandreţe rămâne ilicit!

În Biserica  Ortodoxă,   împreunarea  trupească dintre bărbat şi femeie e, cu totul, parte integrantă a Tainei Căsătoriei: ,,Dă-le lor [...] bună înţelegere sufletească şi trupească” — se roagă lui Dumnezeu, în fond şi la urma  urmei,   însuşi  preotul, chiar în timpul săvârşirii Sfintei Taine. Unirea trupească o pecetluieşte pe cea sufletească pentru care, cel mai adesea, e ca o oglindă vorbitoare.

Acelaşi lucru îl lasă Apostolul să se înţeleagă şi atunci când scrie: „cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat. Iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu”1. Cuvintele Apostolului subliniază sfinţenia absolută a căsătoriei, în care afirmă că patul — în termeni simbolici fiind chiar unirea trupească — e nespurcat, fără pată şi cast, în sine. După învăţătura Bisericii Ortodoxe, unirea trupească dintre bărbat şi femeie face parte în mod firesc din Taina Sfântă.